Archivo Niram Art


CRISTIAN MUNGIU GANA EL PREMIO GOYA

Después Del Palme d´Or Cannes 2007

CRISTIAN MUNGIU GANA EL PREMIO GOYA - Mejor Película Europea: 4 Meses, 3 Semanas, 2 Días

4meses_2.jpg 


Ioan Es. Pop

 p_DSC_1247.jpg

 


12 de Octubre de 1992

 Ioan Es.Pop

Soy un hombre solo, no hay ningún orgullo en esto, sólo hay

Hordas de infelices que deambulan y buscan

A otros infelices – pero entre infelices  e infelices

Hay grandes escalones de infelicidades

Algunos tienen mucho dinero, otros tienen esperanzas fútiles –

 no hay sólo una clase de infelices.

Y cuando, sin embargo, se unen,

Los infelices hacen revoluciones, y luego

Se les quita todo.

 



“NO TE ART´ES DE MADRID” LENGUAJE SIN PALABRAS


FABIANNI BELEMUSKI

Es muy difícil diferenciar, dentro del espectro especialmente  amplio del arte actual, entre el arte que comunica un mensaje y el que no comunica más que fragmentos de confusiones, para expresarme como un buen amigo periodista. Una mirada no exhaustiva es suficiente para comprender que no hay que buscar explicación para el arte, para comprender que el arte se tiene que ver no como una definición final sino como algo sutil e intuitivo: el arte es un punto de partida, un estímulo, una pregunta sin acabar. Es esto lo que nos dice el viaje por el arte de Franz Ackermann, “conmovido” por las eternamente cambiantes facetas de la urbe del siglo XXI, Ghada Amer, influenciada por las relaciones Occidente – Mundo Islámico y Bogdan Ater, exponente a veces del arte útil, pasando por Vanessa Beecroft, Glenn Brown y Merlin Carpenter. Podríamos “confiar en la palabra” del arte, podríamos observarlo, admirarlo, juzgarlo, tirarlo a nuestra papelera mental, podríamos – y deberíamos – huir de las explicaciones “pertinentes” de las obras. Considero que los artistas, para seguir sobreviviendo como místicos de la existencia, allá, en el mundo del arte, tienen derecho a la confusión y a la magia, al menos durante el tiempo en que vivan. Los disecaremos después, pero mientras tanto les podemos dar el privilegio de una aparente incomprensión. Ellos prefieren ser intuición, inspiración, impresión. Un descubrimiento completo de sus obras sería un sacrilegio, sería la unión entre el vulgar observador y el artista que le inspira la idea. Aun así, algunas propuestas hablan de la desmitificación del arte como tal, en un proceso de su difusión total.Nosotros todavía deseamos, como Vanessa Beecroft, que cada presentación sea más abstracta, más incomprensible, más artificial, más falta de cuerpo y alma.  Por eso la revista Niram Art, en nombre de la contemplación del arte, organiza a partir del 15 de mayo del 2009, el ciclo de exposiciones “No te ART´es de Madrid - Lenguaje sin Palabras”, con una duración de dos meses. Serán presentados cuatro artistas y sus obras de diferentes estilos, teniendo un espacio de dos semanas cada uno.


ENTRE NOSOTROS - ERAN EISEN


Eran Eisen es un poeta, artista,  diseñador gráfico, modelo internacional, de Tel Aviv, Israel. Como modelo, dio cara a muchos anuncios  como los para El Corte Inglés y L'Oreal. Fundó una empresa de consultoría de imagen y “branding”, "Present You" – Image & Branding Advisors” que ofrece consejos de presentación, comunicación, desde un punto de vista gobernado por la estética. Este  israelí multifacético publicó su primer libro de poesías, intitulado “Entre Nosotros”  en el año 2000, contando su “guerra” con el amor. Está dividido en 3 partes, cada una abarcando  etapas diferentes de su vida.  Está trabajando en un nuevo proyecto cultural “Positive Israel” que pretende dar a conocer aspectos culturales, reales, de lo que supone la vida en Israel. Más sobre Eran Eisen: www.eraneisen.com

Book_Inside_1.jpg 

 

Despertando

Cuando partí

Estabas durmiendo

Cuando paseaba

Estabas soñando

Cuando volví a casa

Te despertaste

Dentro de mí.

 

San Francisco

Sentado

Furioso

En San Francisco

10 horas más

Hasta poder tocarte

 

Pasión

Torcer

Aplastar

Romper

Morder

Controlar

Tú das

 

Mensajes

Madrugada…

Casi mediodía

Cuatro mensajes

Ninguno de ti

Lo sé

 

Amor

Las 3 de la madrugada

En mi cama

La ventana está abierta

Escucho tus pasos

En un ritmo

Que sólo tú puedes crear

El torcer de la llave

Te acercas

Me besas

Los susurros esperan

Desnudándote…



EL COLLAGE NUEVO ENTREVISTA CON SEAN MACKAOUI POR MARTA LOUBET

 

Imagen11.jpg

¿Cómo empezaste con el collage?, ¿Antes utilizabas otras técnicas?

Empecé casi por casualidad; hacia los dieciocho años vi una exposición de Kurt Schwitters en el norte de Inglaterra. Empecé a hacer collage con un amigo, pero tampoco disponíamos de grandes medios. Me gustaba y lo veía como un hobby. Después fui a Londres. Allí intenté ser fotógrafo, pero seguí haciendo collages por las noches. Después vine a España. Al cabo de un año tenía un portafolio. Empecé a llamar a gente para enseñarles mis collages.

¿Qué encuentras en el collage que no te dan otras técnicas?

La verdad es que el collage me escogió a mí. Recortar es algo que puedo hacer más o menos bien, y disfruto con ello.

Expusiste en el Círculo de Bellas Artes hace trece años y recientemente has vuelto a hacerlo, esta vez con una gran muestra. ¿Qué ha cambiado en estos trece años?

El gran cambio fue a los dos años de estar en España, cuando conocí la obra de Joan Brossa y Diego Lara. Yo hacía collages muy saturados. Creo que las obras que había entonces en el Círculo ya tenían el sello Mackaoui; lo que sí he notado en estos años es que cuando pego un collage sé que he llegado más o menos a donde quiero ir.

Anglo-libanés, nacido en Lausana, has vivido en Londres, Madrid… ¿Cómo crees que ha influido eso en tu obra?

Hay quien dice que mi vida es como un collage. Para mi viajar es una de las cosas más importantes que hay. Hay tantas realidades hermosas ahí fuera que hay que salir y verlas. Ahora llevo dieciséis años aquí y me encanta, es mi hogar.

¿De qué manera crees que han influido en tu obra corrientes como el surrealismo y el dadaísmo?

Creo que tiene mucho que ver. He hecho varias piezas en homenaje a Man Ray o a Duchamp. Cuando empecé encontré una cita de André Breton “Es la maravillosa facultad de obtener dos realidades completamente separadas sin hacer abandono del territorio de nuestra experiencia, de juntarlas y conseguir que salga una chispa de su contacto.”Esto es lo que yo intento hacer, coger dos imágenes que no tienen nada que ver, que no se han visto juntas antes. Es como mirar al objeto desde otro punto de vista. Esta idea me gusta mucho.

Qué artistas te atraen?

Son muchos, pero mis influencias vienen también del mundo de la música, la literatura, la televisión…

Entre los artistas que me gustan destacaría a Schwitters, H.C Westerman, Cornell,  Moholy-Nagy, Haussmann, Max Ernst, Renau, Hamilton, Baldessari, Lecuona, Munari, Diego Lara, Brossa...

¿Cuándo vas a hacer un collage empiezas por el título, o es la composición la que te sugiere el título?

Me siento frente al papel en blanco con mis cajas al lado. No las tengo muy organizadas, porque me gusta el azar, y si las tengo demasiado organizadas, el azar se queda mas alejado.

Es una mezcla de todo, a veces sólo hay una imagen, una idea o el título de un libro. Quizás estoy escuchando música mientras estoy pegando el collage y escucho una frase de la canción y  encuentro lo que buscaba

¿Dónde consigues el material para tus collages?

De la calle, contenedores, amigos… Compro pero no mucho, porque me gusta la suerte, cómo va llegando el material, si su destino es en mi caja de recortes. Con los objetos es distinto, tardo más tiempo.

¿Con qué te encuentras más a gusto, con los encargos o con el trabajo personal?

Necesito los dos. El trabajo con el que más estoy disfrutando ahora es con los carteles para el Centro Dramático Nacional, con Isidro Ferrer. Trabajar con gente como Isidro es como estar en una cocina de imágenes e ideas. Es un lujo.

Hay quien dice que son poesía visual ¿Consideras que tu obra encajaría dentro de esa definición?

Bueno, si alguien los llama así me está poniendo al nivel de Brossa y Chema Madoz, y eso es un honor, pero yo no puedo decirlo.

 



EL TRAMPANTOJO DEL OCIO por YANA KLOTCHKOV KUZNETSOVA

Tal y como nos demostró Guy Debord en 1968, la sociedad del Estado del Bienestar occidental adquirió una serie de características culturales basadas en la potenciación y sobreestimación del ocio como carburante del engranaje productivo capitalista durante los años centrales de la Guerra Fría, hasta el punto de calificarlo como “sociedad del espectáculo”. En ella, el principal objeto de deseo se identificó con el tiempo libre, nueva “moneda” de intercambio sobre el cual se podía desarrollar la “alineación” y manipulación de la masa.

 Imagen10.jpg

En la actualidad, en el mundo globalizado consecuencia del fin del conflicto de bloques que caracterizó la segunda mitad del siglo XX, muestra una vida completamente rodeada de espacios destinados al ocio y al consumo, limitado y puntual, que pueden hacerse presentes en cualquier momento, y que se exhiben para satisfacer nuestros anhelos de ociosidad y diversión. Es curiosa la existencia de estos recintos en puntos determinados por valores urbanísticos y ubicados en espacios concretos de los centros urbanos, como son los ejemplos de los circos, los parques de atracciones, pistas de esquí, o playas turísticas. Estos lugares adquieren un nuevo significado al ser observados detenidamente cuando no cumplen la función para la cual fueron creados: el momento en el que quedan descontextualizados sin encontrar en ellos la presencia humana directa, convirtiéndose en ámbitos desoladores y casi patéticos ante la ausencia total de aquellos a quienes están destinados. Todos ellos son espacios realizados por el hombre, es éste quien crea un monumental escenario puesto al descubierto tal como reflejan éstas fotografías de Ignacio Evangelista (Valencia 1965).



Homenagem a ALBERTO CEDRÓN

ÁLVARO LOBATO DE FARIA, DIR. COORD. DO MAC APRESENTA: 

Homenagem a ALBERTO CEDRÓN

 

Imagen9.jpg 

Alberto Cedrón nasceu em Buenos Aires, em 1937, no seio de uma família numerosa onde se incentivava o prazer pela leitura, arquitectura, música e cinema. Com o pai, ceramista, aprende a trabalhar entre a experimentação e a disciplina, brincando com a Natureza, numa busca formal que será infinita e imprevisível. Só mais tarde, pelo encontro com Jorge Demirjan, Horácio Butler e Juan Carlos Castagnino, parece alcançar resposta para as suas incessantes dúvidas, não abandonando nunca o inconformismo com que enfrentava a Arte. Venezuela, Brasil, Chile, França, EUA, Itália, Paraguai ou Portugal, lugares que de perto privaram com as opções plásticas de Cedrón. O desenho, a pintura, a escultura, a cerâmica, a gravura. A experimentação com base em materiais convencionais ou alternativos, nunca sujeitos a padrões e correntes. “...passaram mais de 50 anos, sobre paredes, papel, pedra, latão, argila, “sucata”, enfim, materiais diversos, suportes diversos e também momentos históricos diversos.” (...) e a mestria da sua técnica e criatividade expressivas, o seu reportório repleto de ingredientes populares, auto-biográficos, eróticos e sensuais, lúdicos ou familiares, de crítica social ou simbólicos, foram bastantes para realizar mais de uma centena de exposições individuais e colectivas, ser distinguido com mais de uma dezena de prémios e condecorações e procurado por coleccionadores públicos e privados. Quando amplamente amadurecidos,  Obra e  Artista acabaram por fechar-se em si numa angústia que viria a transformar-se em profunda indignação. Alberto Cedrón morre em 2007, não sem antes avisar: “Eu não me entrego”.

__________________________________

FELIZ AVENTUREIRO (Início do cap.1)

 

Imagen8.jpg 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Novela biográfica sobre Alberto Cedrón da escritora brasileira GIZELDA MORAIS onde a autora reinventa a vida aventureira do artista, através das suas viagens  pelo mundo, dos seus amores e dificuldades. FELIZ AVENTURERO (2001) - Premio Especial do Jurado, União  Brasileira dos Escritores, 2002.



ERAN EISEN: Fashion, Art Humour - Interview by EVA DEFESES


ERAN EISEN is a poet, artist, graphic designer, International model from Tel Aviv, Israel. As a model, he is best known for campaigns made for L'Oreal, El Corte Inglés, BMW, etc. In Israel, he founded  an Image Consulting Company "Present You – Image & Branding Advisors”, that uses a personal, direct and unique approach in order to give each client tailor-made consulting in presentation, image and communication. This multifaceted  Israeli published his first book of poems in 200º, “Between Us”, which tells in short and inspired verses his views on love and relations from a biographical point of view. The book is divided into 3 parts, each part referring to a different period of his life. He is currently working on a cultural project called “Positive Israel”, whose objective is to create a positive, realistic image of Israel, to facilitate the access to cultural and artistic  aspects of nowadays Israel. www.eraneisen.com

 Imagen12.jpg

 

Do you see fashion as a form of art?

Yes, I do. Dressing is a code of communication and as such it reflects our expression.

Can you describe from an artistic point of view the experience of haut-couture fashion shows? Many designers put together magnificent shows which go far beyond exhibiting nice clothes, light, music and special effects being carefully chosen to create surreal atmosphere that unites several art forms in a unique, breathtaking experience.

Haut-Couture is defined as the artistic side of fashion. It is where the designer is able to perform his real creativity with which he identifies himself. Putting on haut-couture clothes is a unique experience. Everything feels in place!! It has changed my perspective on clothes. It made me feel incredible inside, I'm wearing a statement.

What about Israeli fashion and designers?

Israel hardly has fashion because the climate does not allow it and since there is no demand for it on a daily basis… To say the truth I'm not familiar with young designers here. Personally I love Italian Design; Armani is my favourite  because the classic design appeals to me the most.

How are fashion shows regarded in Israel and what are the possibilities for young designers to study and evolve?

There is one school of Fashion Designers in Israel and  each year they present their final creations to the people in the industry. The shows are funny, creative, interesting and exciting (I did myself a few). It is very hard for young designers to develop here as the Israeli market is very small. In order to grow you must have a strong sponsor to support you financially and strategically.  The only ones that succeeded to do so were wedding-gown designers or swimwear designers. In daily fashion I can only see one young designer that has made it: Yaron Menikovsky.

Do you think Israeli artists and writers are known in Europe, are there difficulties in getting on the worldwide stage?

 I believe that every artist wants to exhibit his art beyond  the borders of his country. Once you have created a work of art it does not belong to you any more, it has a life of its own. I don't see any difficulty in being an Israeli artist and getting world recognition. There are some Israeli artists that broke the Israeli wall. Yaakov Aggam and Kadishman, painter and sculptor are known worldwide for many years. Efrayim Kishon, a writer was famous in Germany and Austria. Ron Arad is very successful with his chairs. Politically, there is always a chance that someone might make you problems for being Jewish or Israeli.

What about the art scene of Tel Aviv (exhibitions, art shows, museum, galleries, art magazines)? In a previous issue of Niram Art, we published an article about the Artist’s village Ein Hod, really a unique way of living and producing Art.

Israel has lots of artists. The stress we live creates the urge of expressing ourselves in all forms of art. Tel-Aviv is the centre of the activity for Art Galleries and I see, as time goes by, more and more galleries opening. Personally, I have learned that most artists have difficulties in promoting themselves (marketing) but it is essential to brand yourself as an artist as well if you want your art to be exposed and sold. I agree, Ein Hod is a special place, I have been there many times and it always seems to be expanding. 

You worked as  a model for El Corte Ingles (among many others) in Spain. How would you describe the Spanish way of life and society as opposed to the Israeli?

There are some similarities between the Israeli and Spanish people. They are both very warm and "hugging" and family-oriented. The Spanish have more "style" in their daily behaviour. We are also both hot-blooded and can get angry easily.  The "Siesta" part of the Spanish way of life should be adopted. On my first day in Madrid I took a taxi. The driver almost ran over a young boy with a scooter. He stopped the scoter in front of the Taxi, blocking us, took his helmet off and without any hesitation broke the driver`s window. Coming then from bombed Israel, made me feel like home.

From your numerous contacts with Europeans, do you think they have a pretty good idea about Israel or are they totally clueless?

Personally, I feel at home in Europe. I've been travelling for twenty years all over the world, always keeping my Israeli identity. I was constantly requested to tell people about Israel from my own perspective and felt it was my duty to do so. My feeling is that: either you are an open-minded person that can have a global view or you are not. Israel has been suffering from bad PR for 60 years. It is our own responsibility to change it. My personal commitment is to build a "Positive Image" of Israel. You can have a real idea about something only once you have experienced it. Europeans that come here love the vitality, the human warmth and the warm weather of Israel. The ones that haven't been here are exposed to the  Israel that is shown in the news or TV programs or other sources of information and they are  individually building their own Image of Israel in their heads.

What is the funniest or strangest thing that someone asked you about Israel?

Someone asked me once if we travelled by camels here. That was funny for me. And here is a symbolic joke: The teacher entered the class in the USA and told the kids she had a question of a 100$ prize for them: "Who was the most important person in Human History??" The first to answer was Joe: "George W. Bush my teacher". The teacher said very nice Joe, really important person but not the most important. The second to answer was Jenny: "Napoleon Bonaparte" my teacher. The teacher said, yes he was very important, Jenny, but not the most. The third to be answered was Mike: "Alexander Mukdon" he screamed. The teacher said you are right Mike he was important but not the most. Than Moishale raised his hand and said: "It was Jesus Christ" my teacher. The teacher said Moishale you are right and you have won the 100$. But Moishale, I must ask you something, you are Jewish, so how can you say Jesus Christ was the most important person in Human History. Moishale smiled and answer her: My teacher, in my heart I know it is Moses, but business is business!! 

Dear Eran, thanks a lot for your patience.

 

Dedicated to Anat & Ellaya


BETWEEN US by ERAN EISEN

 Imagen5.jpg

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 


 

Waking up

When I've left

You were sleeping

When I walked

You were dreaming

When I came home

You woke up

Inside me

 

San Francisco

Sitting

Angry

In San Francisco

Ten hours

From touching

You

 

Passion

To turn

To crush

To torn

To bite

To control

You give

 

Messages

Morning…

Almost noon,

Four messages

None from you

I know it

 

Love

Three o’clock, night

In my bed

The window is open

Hearing your steps

In a rhythm

Only you create

The key turns

You come close

Kisses me

Whispers wait

Undressing…

 



IOAN ES. POP

Imagen17.jpg

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 


 

 

 

 


dincolo

sunt aproape douăzeci de ani de când dincolo a disparut. cu doar puţin înainte şi încă-n timpul vieţii mele, dincolo era singurul lucru care exista cu adevărat, singurul pentru care merita să trăieşti. dincolo ne ţinea loc de mâncare şi de băutură, de căldura şi de adăpost, se zvoneau despre el  lucruri grozave, lucra pe dinăuntrul nostru cu putere şi făcea posibilă ziua care urma să vină, deşi aceasta era tot cea de ieri, tot cea de mâine.  viena, budapesta, belgrad… toate veneau de dincolo şi dincolo se întâmplau toate. când nimic nu mai părea posibil, dincolo era singurul posibil, deşi nu-l întâlniserăm vreodată. iubirea locuia dincolo. norocul locuia dincolo. speranţa locuia dincolo. dumnezeu locuia dincolo. apoi s-a făcut brusc dincolo şi am aflat astfel că nu la acel dincolo visaseram când am ajuns dincolo. zece ani mai târziu, când despre dincolo nici nu se mai vorbea, am înţeles că de fapt cu cât ajungeam mai dincolo, cu atâta dincolo se-ndepărta, nu mai locuia nici la viena, nici la budapesta sau belgrad, nici macar la londra, paris şi madrid. acum ştiu că, daca îl vom mai dori din răsputeri, va trebui să mergem dincolo de dincolo, atât de dincolo, încat acolo să nu mai rămână nici urmă de dincoace. vom putea ajunge cu trenul? nicidecum. cu vaporul? nu, oricâte mări am străbate. cu avionul? nici măcar dac-am călători o mie de ani fără escală. în mod sigur însă dincolo se află pe undeva pe-aproape, foarte pe-aproape. dar nu pe direcţia noastră de mers. 

 

12 octombrie 1976

de patru generaţii, în dosul casei noastre curge

un pârâu cu sânge întunecat.

de ani şi ani, tatăl meu îl acoperă cu paie şi frunze

să nu afle vecinii. şi tatal lui îl acoperea şi el cu paie şi frunze

şi poate că va fi rândul meu să-l acopăr curând,

pentru că nu-i bine să afle vecinii ce curge acolo.

primăvara ne facem şi noi că arăm şi semănam,

ca să pară că suntem în rând cu lumea.

toamna ne facem că strângem şi noi roade,

ca să semănam cu ceilalţi, să nu se bage de seamă,

dar de fapt nu facem decât să asteptăm, să

pândim cine vine la rând, unul din noi

sigur vine la rând.

ne petrecem ziua urându-l pe cel care va scăpa, deşi

cine scapă, scapă doar până la o dată următoare.

în timpul ăsta, pe pârâu se scurge o şuviţă de

sânge întunecat, îl acoperim de ani şi ani cu

paie şi frunze,

nu-i bine să afle vecinii ce curge acolo,

trebuie să părem şi noi în rând cu lumea.

 

nu ştiu ce l-a apucat pe tatăl meu să-njuge boii la car

la doişpe noaptea, să mă trezească şi să-mi spună hai.

eu după ce mor dorm somnuri lungi. unde, am zis,

a zis: la somcuţa mare. ce putea sa-l mâne pe el

în miez de noapte tocmai la somcuţa mare,

la atâta drum de satul nostru? şi de ce să nu ia

autobuzul, dimineaţa la şase, de ce să umblăm

patru ceasuri încolo, patru ceasuri încoace

cu mersul moale şi greoi al boilor noştri?

dacă-i pe-aşa, n-o să mă mai prindeţi acasă de-acum prea  devreme,

n-o să mă trezesc în miez de noapte pentru o nebunie ca asta.

şi-atunci se apropie ea şi zice: scoală

dragul mamei, tatal tău

tocmai pleacă să te-aducă de la somcuţa,

du-te să-l ajuţi să te ridice,

de trei zile zaci acolo fără suflare.

şi abia de-au ajuns să ne dea de ştire astă seară,

dragul nostru.

 



CICLUL DE EXPOZITII “LIMBAJ FARA CUVINTE” de FABIANNI BELEMUSKI

Este foarte greu să diferenţiezi în spectrul deosebit de    amplu al artei actuale, între arta care comunică un mesaj şi cea care nu comunică decât frânturi de confuzii, pentru a mă exprima ca un bun prieten, redactor de ziar. Este suficient să aruncăm o privire neavizată asupra mulţimii de propuneri care ne bulversează, începând cu Franz Ackermann, “mişcat” de schimbătoarele faţete ale urbei secolului XXI, Ghada Amer, influenţată de relaţiile politice Occident – lumea islamică şi Bogdan Ater, exponent, uneori, al artei utile şi trecând peste Vanessa Beecroft, Glenn Brown şi Merlin Carpenter, care consideră ca “pictura este o activitate fragilă, eşuată” pentru a înţelege că arta trebuie “înteleasă” – scuzaţi cuvântul – nu ca definiţie finală ci ca subtilitate şi intuiţie: ea este un punct de plecare, un stimul, o continuă întrebare. Am putea “crede” arta pe cuvânt, am putea să o privim, să o admirăm, să o judecăm, să o aruncam la coşul de gunoi al minţii noastre, am putea – şi ar trebui să o facem – să fugim, realmente, de explicaţia prezentărilor, a operelor. Consider că artiştii, pentru a putea supravieţui ca mistici ai existenţei, acolo, în lumea artei, au dreptul la confuzie şi magie, măcar atâta timp cât trăiesc. Ii vom diseca după moarte, dar le putem acorda privilegiul de a nu se face înţeleşi. Ei preferă să fie intuiţie, inspiraţie, impresie. O dezvăluire completă a operelor ar fi un sacrilegiu, ar fi puntea de legătură între “băcanul” privitor şi artistul care inspiră gândul în băcan. Totuşi, unele propuneri vorbesc despre demitificarea artei ca atare, aruncând-o de-a valma peste omenire. Noi încă ne dorim, la fel ca Vanessa Beecroft, ca fiecare prezentare să fie mai abstractă, mai incompresibilă, mai artificială, mai lipsităde carne şi suflet. De aceea revista Niram Art, în numele contemplării artei, va organiza începând cu 15 mai 2009, ciclul de expoziţii “Lenguaje sin palabras” cu o durată de două luni. Vor fi prezentaţi patru artişti din diferite medii ale Madridului şi operele lor, timp de două saptamani fiecare.


BOZ, ULTIMUL ASTRU de GEORGE ROCA

Imagen2.jpgMai zilele trecute, citind Ullyse, un volum de însemnări critice ale lui George Călinescu (Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1967), am întâlnit la paginile 178-180 un eseu interesant având titlul „Studiu depre Eminescu” datat 2 iulie 1933. În conţinutul acestuia, autorul se referă la un nume foarte  cunoscut mie, Lucian Boz, om drag cu care am întreţinut, până nu de mult, dezbateri literare şi relaţii amicale, aici la Sydney, în îndepărtata Australie. Iată ce scrie Călinescu despre acesta la aceea vreme: „Am remarcat nu de mult o broşură despre Eminescu a d-lui Lucian Boz. Am lăudat atunci subtilitatea speculativă a lucrării, făcând rezerve asupra interpretării. Iată acum un prilej să arătăm unde duce entuziasmul cabalistic aplicat la Eminescu...” Eseul face în continuare o critica literară laudativă acestei lucrări. Despre cine este vorba? Cine este acest om băgat în seamă chiar de marele Călinescu? Să-l cunoaştem! În urmă cu trei ani, pe la sfârşitul lunii martie, domnul Lucian Boz, considerat de mine ultimul astru al universului cioranian (greşesc oare?) ne-a părăsit pentru întotdeauna. Merită să ne reîmprospătăm memoria cu amintiri despre acest om excepţional.  A fost prietenul apropiat a lui Eugene Ionesco, Emil Cioran, Mircea Eliade, Ion Vinea, Ilarie Voronca, George Calinescu, Ştefan Baciu, Emil Boldan, Constantin Noica, Nicolae Steinhardt, Grigore Cugler şi a multor alte personalităţi ale literaturii române care au strălucit în prima jumătate a secolul al XX. Împreună cu Gherasim Luca, Dolfi Trost, Jules Perahim, Jacques Herold, Barbu Fundoianu, Paul Păun, Gellu Naum, şi alţii, formează „al doilea val” al curentului suprarealist (1933-1951), din primul făcând parte după cum se ştie, ca o tranziţie dinspre Dadaism, Tristan Tzara, Hogo Ball, Emmy Hennings, Hans Arp, Marcel Iancu, Jules Iancu, Ion Vinea, Ilarie Voronca, Saşa Pană, Jaques Costin, Poldi Chapier, Victor Brauner, ş.a. Cu toate acestea André Breton, aşa-zisul întemeietor al Suprarealismului, a susţinut întotdeauna că este inexact şi cronologic abuziv să se prezinte acest curent ca o mişcare ieşită din Dadaism. De altfel, atât în revista pariziană  Littérature (unde Breton publică, în colaborare cu Phillipe Soupault, „Câmpurile magnetice”, primul text specific suprarealist), cât şi în alte reviste, textele dadaiste alternează cu cele ale noii orientări, ce avea să se numească apoi suprarealism. Sunt două mişcări apropiate, având scriitori comuni. Posibil că suprarealismul, curent artistic şi literar de avangardă care pune accent pe nu pe gândirea logică ci pe iraţional şi inconştient, să-l fi marcat puternic pe Lucian Boz, deoarece deseori în convorbirile avute cu domnia sa, îmi vorbea cu mândrie şi nostalgie despre această grupare.    


Double Expresso in Jerusalem by Bianca Marcovici

Bianca Marcovici, poeta israelita nacida en Rumanía nos encanta con un nuevo libro de poesías "Un expresso doble en Jerusalen", edición bilingüe, la traducción al hebreo realizado por Tomy Sigler. Para nuestro público judío, la revista Niram Art oferece uno de sus poemas en hebreo.


בֵּין כְּלֵי זַיִן

עֲבוּרִי הַקַּיִץ הוּא תָּמיד קַיִץ
אֵינֶנִּי מוֹנָה את הַשָּנִים, לֹא אֶת כְּסָפַי. גַּם אֵינִי נוֹשֵאת וְנוֹתֶנֶת
אוֹר הַיָּרֵח
עֵסֶק מוּטָל עַל כָּתֵּף צְעִירָה
אֵינִי הוֹפֶכֶת טִבְעָן שֶל מִלִּים עַל- יְדֵי יִסּוּד
אוּ גְּזִילַת מִלִּים
סְדוּרוֹת בְּסִיסְמָאוֹת

אֵינֶנִּי מַקְשִּיבָה לְעֵצוֹת אַחֵרִים
הָעַקְשָנִיִּים
רוֹפְאִים לְפִילוֹסוֹפִיוֹת בִּגְרוּש


מַבִּיטָה בְּעֵינֵיהֶם פַּעַם אַחַת
וְנֶאֱנַחַת בְּהַכִּירָם כְּבָר מֵמַּבָּט רִאשוֹן
חֵרֶף עֲשַן הַסִּגַרִיָּה
עֲרָפֶל קַלִיל הָעוֹטֵף אֶת מִגְבַּעַתָּם

קֵיצִים מִתְאָרְכִים תַּחַת יֶרִי הַקַּטְיוּשוֹת
חוֹזֵי שָלוֹם נִכְנָסִים לְתֹּקֶף
בְּדִיּוּק כָּעֵת
בֵּין כְּלֵי זַיִן
בֵּין טֶרוֹר וְאֱנוֹשִיּוּת


Powered by MosaicGlobe.